„Că voi egalitate…

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      5 luni în urmã     1191 Vizualizări  

…dar nu pentru căței!” – astfel se încheie una dinte emblematicele fabule ale lui Grigore Alexandrescu, ctitor al limbii române și al creației lirice românești. După ce grandomanul Samson emite cu aplomb idei îndrăznețe asupra egalității care ar trebui să existe între viețuitoare, îl repede fără milă pe entuziastul cățel Samurache, fiindcă el „nu iubește mândria și îi urăște pe lei”…

Saga muncitorilor aduși din Sri Lanka pentru a produce pâine în falnica comună secuiană Ditrău este pe deplin relevantă pentru felul în care, în general, discursul despre egalitate este vânturat doar de cei neînsemnați, care vor să fie egali cu leii, și nu li se permite celor și mai neînsemnați, care au și ei o aspirație de propășire. Fiecare dintre locuitorii comunei respective, în frunte cu primarul și cu preotul, râvnesc mai mult sau mai puțin pe față un statut de egalitate (economică, politică și socială) cu Europa cea civilizată, sau măcar cu Ungaria Mamă. Și așteaptă din partea Europei sau a Ungariei Mame gesturi de bunăvoință care să-i facă să simtă că au acces la un astfel de statut.

În schimb, ei refuză cu desăvârșire dreptul la o asemenea aspirație unor ființe umane sosite dintr-o țară mai săracă. Ființe întru totul asemănătoare lor, atât din punct de vedere genetic, cât și social. Ființe umane simple, cu sufletul limpede și cu zâmbetul pe buze, care au pornit în lume pentru a căuta un viitor mai bun pentru ei și pentru familiile lor. Ei vin cu „acte în regulă”, în temeiul unui sistem național de acceptare a unor lucrători străini, pentru a suplini lipsa acută de forță de muncă din România și din Europa, luată în ansamblul ei. Lucru care nu are nicio relevanță pentru aprigii locuitori din Ditrău, în frunte cu preotul lor, care se tem că vor veni și alți muncitori, împreună cu familiile lor, și într-o zi un sfert din case vor fi ocupate de „oameni de culoare” – care, doamne feri, se vor trezi, la un moment dat, că vor și autonomie!!!

Într-un inspirat și inteligent editorial, Marko Bela face trimitere la exemplul episcopului romano-catolic Marton Aron care, ridicându-se împotriva deportării evreilor din Ardeal, a afirmat răspicat: „Preotul lui Hristos are obligația de nerefuzat să se ridice pentru adevăr și să-și vadă în fiecare om pe fratele său, indiferent de ce credință are sau ce limbă vorbește.” Din păcate, profesiunea de credință a acelui sfânt om nu prinde rădăcini în conștiința omului de rând. Care, precum orice speță animală, nu îl consideră om decât pe fratele lui: adică, pe cel care are mustața sau ceafa la fel de groasă, culoarea pielii la fel (în genere, albă…), care vorbește aceeași limbă și se strânge în case de rugăciune care poartă aceleași simboluri.

Excesiv de îngâmfați în bogăția lor (tot mai relativă) și în importanța lor (tot mai mică), europenii nu văd dincolo de granițele lor înguste. În ciuda nenumăratelor pilde pe care istoria le-a oferit europenilor, în ultimele patru secole, în timpul extraordinarului traseu care a făcut din Europa stăpâna absolută a planetei (în urmă cu un secol) și o entitate pierdută în marele concert al națiunilor (în prezent), ideea solidarității și a frăției umane nu a câștigat decât anevoie și sporadic teren în spiritul european.

Într-un fel, este logic ceea ce se întâmplă: în orice situație de viață, preferăm să fim stăpâni, dominatori, conducători, decât egali. Este însuși fundamentul conceptului de securitate: ne simțim pe deplin în siguranță doar atunci când noi stabilim regulile jocului și pe urmă suntem arbitri. Pentru aceasta este atât de multă luptă în politică, pentru aceasta există atât de multă tensiune în structurile sociale și corporatiste, pentru aceasta există fricțiuni fără sfârșit și fără ieșire în sânul multor, prea multor, familii.

Religia creștină, fermentul vieții spirituale a Europei timp de aproape două milenii, a încercat în zadar să dilueze această anacronică temere de străini (în termeni sociologici, xenofobie), și potolirea căutării securității prin dominație. Educația umanistă, laică, a încercat și ea aceeași minune; imnul european (Cântul Bucuriei din Simfonia a IX-a de Beethoven – „Frați pe lume toți noi suntem/Sub același Soare sfânt”) este o utopică declarație de intenții, care nu a pătruns în niciun fel spiritul cetățenilor europeni. Care, după cum arată evenimentele din Ditrău, mai că sunt capabili să-i linșeze pe străini, în loc să-i considere frați.

Orbirea europenilor este de foarte rău augur. Ei nu înțeleg că populația lor scade văzând cu ochii, că vigoarea națiunilor lor se diminuează proporțional cu gradul lor de bunăstare, că bunăstarea lor materială nu va mai fi o sursă de putere, ci o povară din ce în ce mai greu de gestionat. Confruntați cu spectrul ineluctabil al îmbătrânirii masive a populației, ei nu înțeleg că este nevoie urgentă de viață tânără în Europa, care să susțină modul de viață european în încercările majore, climatice, economice și sociale ale secolului 21.

Singura noastră șansă, europeni și români deopotrivă, este să gestionăm în mod inteligent și eficace această transfuzie de sânge dinafara Europei. Dacă ne vom încroșna cu nesfârșite motive de a fi naționaliști sau rasiști, ne vom trezi peste un secol că nu suntem suficienți la număr nici măcar să apărăm fruntariile acestui continent, pe care l-am fi dorit doar pentru noi.

Și atunci, Samurache va fi cel care va hotărî regulile egalității.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About