100 de ani de când România s-a făcut MARE. La mulți ani!

Autor  Ionel Lespuc   în  ,      7 luni în urmã     554 Vizualizări  

Astăzi este o zi istorică și suntem privilegiații care au ocazia să o sărbătorească. Se împlinește exact un secol de când România a devenit dodoloață, cum i-a spus un copil în 1918. Indiferent care ne sunt preocupările și unde ne duc pașii, poate ar trebui astăzi să zăbovim o clipă. România Mare nu e de când lumea, e doar de 100 de ani, și merită să aplaudăm de aici efortul celor care au transpus acest vis secular în realitate.

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu a fost un eveniment istoric petrecut ca urmare a hazardului, ci a fost rezultatul unor pregătiri complexe, care au cuprins toate aspectele societății (în plan politic, economic, cultural, religios, presă, educație etc.).

Deși exista conștiința locuitorilor vechii Dacii că sunt vorbitori ai aceleiași limbi și păstrători ai acelorași tradiții, identități culturale și religii, a existat o organizare deficitară din punct de vedere al raportării la o autoritate, care a dus la dezbinare. Perioadele cotropirilor popoarelor migratoare și intrarea sub diferite sfere de influență, au dus la separarea fizică a românilor și trasarea de granițe în interiorul spațiului locuit în mod majoritar de către aceștia. Sutele de ani care au perpetuat această stare de fapt au dus conștiința poporului român către o adormire care nu întrevedea o debarasare de influențele exercitate de către imperiile vecine.

Acest somn al conștiinței naționale a fost întrerupt de unirea de scurtă durată realizată sub Mihai Viteazul, la 1600. Deși efemeră, unirea realizată de Mihai Viteazul trebuie văzută în adevărata sa dimensiune. În contextul existenței unor mari puteri militare în regiune, care își împărțeau sferele de influență, Mihai Viteazul a reușit să fructifice oportunitățile care i s-au ivit pentru a unifica regiunile istorice ocupate de români. Acest lucru a inspirat ulterior și alți luptători români pentru unificarea neamului. Calea deschisă de Mihai Viteazul a arătat că se poate obține unirea, printr-un amestec de artă războinică și negociere politică. 

Până la obținerea unor rezultate concrete în sensul materializării dezideratelor de unire, românii din cele trei mari teritorii (Transilvania, Moldova și Țara Românească) au avut de parcurs mai multe etape de consolidare a conștiinței naționale. Aceste pietre de hotar pot fi numite fie Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784, în Transilvania), fie Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821, în Țara Românească), fie Revoluția de la 1848 (din Moldova, Țara Românească și Transilvania).  Toate aceste episoade au însemnat refuzul impunerii legii străine asupra populației românești, majoritare și îndreptățite la autoadministrare în spațiul în care s-a născut poporul român.

Consolidarea treptată a statelor românești își arată primele roade în anul 1859, când are loc Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească, prin uniunea personală realizată de Alexandru Ioan Cuza, în urma câștigării alegerilor atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât și în Țara Românească (24 ianuarie 1859). Această uniune personală a fost, practic, ”fereastra” pe care românii au deschis-o în calea către unirea politică (în 1862 are loc unificarea parlamentului și a guvernului și recunoașterea internațională a actului unirii). Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care s-a întins până în anul 1866 (deși Puterile Garante îi stabiliseră o perioadă de domnie de doar doi ani), a fost caracterizată de elemente de modernizare și reformare profundă.

Abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza a dus, în mod paradoxal, la întărirea noului stat format, datorită sosirii pe tron a lui Carol I (1866), o figură agreată în cercurile puterilor europene. De asemenea, de sosirea lui Carol I se leagă și oficializarea numelui statului, România, stabilit prin noua constituție adoptată. Carol I a rămas la cârma României timp de 48 de ani, până la moartea sa din 1914, perioadă în care a reușit să continue modernizarea accelerată impusă de Alexandru Ioan Cuza. În urma războiului din 1877-1878, România își obține independența și câștigă Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar pierde trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad). În anul 1881, România își modifică prin constituție statutul de Principat în Regat, iar Carol I devine primul rege al României.

Între timp, în Transilvania, situația românilor devenea din ce în ce mai precară. Se remarcă în această perioadă Memorandumul redactat în anul 1892, înaintat Curții de la Viena și susținut de avocați, politicieni, fețe bisericești, negustori. Românii au început să fie din ce în ce mai activi din punct de vedere politic în Transilvania și și-au trimis reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, pentru a le susține și promova drepturile naționale, religioase și culturale. 

În momentul în care a izbucnit primul război mondial, România a decis păstrarea neutralității timp de doi ani, până în anul 1916. Cum interesul României era acela de a-și reîntregi teritoriul, decizia logică a fost aceea de a intra în război alături de Antanta, alianța care îi promitea unirea cu teritoriile locuite de români. După parcurgerea unui război mondial atroce din punct de vedere al desfășurării, țara noastră reușește să obțină victoria finală alături de aliații săi. În anul 1918, au urmat uniri succesive cu Basarabia, Bucovina și Transilvania, care au împlinit visul românilor de pretutindeni: România Mare. 

Înfăptuirea Marii Uniri a necesitat ani de pregătire înainte de materializarea aspirațiilor tuturor românilor. Au crescut și s-au format generații întregi de lideri care, prin acțiunile lor, au dus mai aproape gândul unirii de faptă. Anticiparea momentului și pregătirea acestuia au fost esențiale, pentru a nu se repeta efemeritatea momentului unirii realizate sub Mihai Viteazul. Pentru atingerea acestui obiectiv, a fost necesară colaborarea tuturor factorilor cu putere de decizie sau influență, precum armata, partidele politice, intelectualii, clericii, instituțiile statului și alte instituții cu grad ridicat de reprezentativitate pentru poporul român. Unirea s-a obținut în tranșee, dar și la masa tratativelor, alături de cei mai influenți oameni ai lumii, prin intermediul eforturilor depuse de reprezentanții diplomației românești.  

Sărbătorim 100 de ani de normalitate pentru țara și poporul nostru, care a fost pe nedrept separat timp de secole. Centenarul Marii Uniri reclamă omagierea evenimentelor memorabile din istoria noastră în cadru mai festiv decât de obicei. Numărul rotund de 100 de ani ne solicită să ne aplecăm asupra pieselor care ne compun astăzi națiunea și identitatea. Pentru generațiile noastre, țara pe care o avem în prezent este un bun dat și nu unul câștigat, însă pentru înaintașii noștri, unificarea poporului român într-un singur stat a fost, multă vreme, un vis. Suntem privilegiați să putem trăi sărbătoarea celor 100 de ani de la Marea Unire. De acum încolo este momentul să ne gândim ce fel de Românie construim în următoarea sută de ani pentru urmașii noștri. 

Centenarul Marii Uniri este despre toți românii. Despre cei din granițele actuale, despre cei din granițele de la 1918 și despre cei din granițele pe care lumea le-a deschis către ei. Pentru toți cei care simt românește, împlinirea marelui vis al Unirii este, astăzi, o sărbătoare. Indiferent de adresa din actul de identitate, adresa din suflet este în România, casa lor. Vă așteptăm Acasă, dragi Români! La Mulți Ani!

About